”It’s actually the souls of the trees we’re seeing in the winter. In summer everything is green and idyllic but in the winter, the branches and the trunks all stand out. Just look at how crooked they all are. The branches have to carry all the leaves to the sunlight. That’s one long struggle for survival.”
Lars Von Trier – Nymphomaniac: Vol. I
Când stau cu mine parcă nu îmi vine să scriu ca și cum câteodată mă dezmoștenesc de ceea ce simt și rămân inert, gol fără nimic de zis.
Tumefiat de durere într-o lume gri pe o muzică de jale cu privirea în gol.
Cu aceeași tristețe surdă pe fundal, la fel ca acum zece ani sau cinci sau cine mai știe dacă în ani se masoară ce port în mine că se simte de parcă în vieți e mai potrivit. Sau chiar în generații.
Generații suferinde.
Generații îndoliate.
Generații captive.
În urlet și în lacrimi mute.
Țipătul abandonului.
E o disperare a unei singurătăți de netrăit, un univers în care de multe ori nu te mai ai nici măcar pe tine. Ca și cum trăiești în vid strivit de liniștea și apăsarea acelui nimic pustiu în care nici ecoul propriei dureri urlate nu pătrunde.
Bocnă.
Disperare și incoerență printre acorduri de chitară.
Și tu care nu mai îmi ieși din suflet.
Tu cu a ta dragoste de care nu am avut parte și după care alerg de atunci băi stafie cu care m-am iubit înauntrul meu și care îmi bântui viața cu o precizie de ceas elvețian. Și faci asta pentru că am început să te adun în interiorul meu din primele zile, grăunte cu grăunte, fir cu fir, strop cu strop cu fiecare alăptare cu fiecare strâns în brațe cu fiecare zâmbet.
Și am făcut asta până ce ai devenit parte din mine astfel încât oriunde ai fi de fapt să simt ca și cum nu ai fi plecat niciodată. Te-am luat cu totul, cu bune și cu rele, acolo, în mine, te-am acceptat într-atât încât în timp vocea ta a devenit a mea muzică din interior. Ai căpătat suflare din sufletul meu, nu ai avut nevoie de chip astfel încât să te pot potrivi peste oricine a venit în realitate către mine iubind. Și să mă bucur când de la distanță te potriveai perfect și să fug mâncând pămăntul când apropiindu-mă îmi dădeam seama că în fața mea se află doar altcineva.
Am făcut asta crezând că așa voi deveni cel care îți dorești să fiu și că voi putea să îți aduc liniștea astfel încât să mă bucur și eu de ea. Și că nu vei mai pleca.
Să simt că sunt în siguranță, în conexiune și să nu fie nevoie să încui ușa și să ascund cheia doar ca să fiu sigur că te găsesc și când mă trezesc.
Și pentru că asta e partea minunată a psihicului nostru după ce am scris am zăcut pe jos, m-am zvărcolit și după o vreme m-am surprins că mă ridic, mă pun la calculator și îmi pun o melodie ale cărei versuri sună așa :
Here comes the rain again
Falling on my head like a memory
Falling on my head like a new emotion
I want to walk in the open wind
I want to talk like lovers do
Want to dive into your ocean
Is it raining with you?
So, baby, talk to me
Like lovers do
Walk with me
Like lovers do
Talk to me
Like lovers do
Și în timp ce o ascult simt cum am căutat în exterior ceva ce era în mine de mult. Se simte bine greu de pus în cuvinte dar dacă aș încerca ar fi ceva de genul că am reușit să mă uit în același timp și să simt cum mă iau în brațe și cum habar nu am ce să fac mai mult de atât și să fiu mirat că pare a fi de ajuns în acest moment. Părți care se uită mirate una la alta, stângace cu speranță cu spaimă cu necunoaștere dar care nu se dau un pas înapoi din contact.
Mă legăn usor si mormăi și îmi spun șoptit și cald că sunt aici, că nu am nici un gând să plec și că mâine voi fi tot aici.
M-am incălzit. Parcă trăiesc iar.
O să rămân cu experiența aceasta.
PS. Dialectica dragostei ar fi fost cred titlul pe care l-aș fi pus dacă colega mea de formare nu mi-ar fi permis să folosesc expresia ei. Și las link-ul cu melodia de care scriam mai sus : https://www.youtube.com/watch?v=ko8Ec7ojahU&list=RD481GuSgiyI4&index=14
Răzvan Popa 