Fugim sau alergăm ?

Cum disonanța este unul din dușmanii minții chiar dacă în mod evident este produsă tot de ea am ales varianta cu fuga, e cea mai la indemână și în fond și la urma urmei nu cred că există o persoană pe lumea aceasta să nu fugă de ceva mai mult sau mai puțin. O decizie, o cunostiința, o soacră, un amic, un gând, un antrenament, o responsabilitate, o umbră, o iluzie, o deziluzie, o senzație, o prezență, un părinte, o viață, o întâlnire, o realitate și cred că pentru orice cuvânt adaug aici se poate găsi o persoană care să fugă de el așa că și eu in mod natural sigur aveam să fug de ceva.

Ceea ce însă mă domina era un sentiment de liniște și de împăcare precum și o atenție constantă pe subiect lucruri pe care nu le simțisem alte dăți când am ales să fug de ceva, atunci dimpotrivă era haos, disperare, agitație, să scap să evit, să nu mă uit peste umăr, fiori reci pe șira spinării, substanțe, pastile și alcool ca să mai alunge frica și să mă facă să simt că alerg mai repede și că sunt de neprins, căutare frenetică de susținători, de aplaudaci, de spectatori încurajatori pentru cursa mea. Cu toate acestea mintea mea a reusit să treacă peste această disonanță fară să o soluționeze folosind ceea ce folosește de obicei cand e prea plictisită sa rezolve enigme de acest gen respectiv ceea ce noi numim în limbaj comun uitare, în realitate a mutat focusul pe alt subiect cu care se simțea mai confortabil în acel moment sperând cu partea ei de copil pe care o putem numi gândire magică ca la un moment dat să se rezolve de la sine de obicei printr-o combinație de factori ce țin in mare lor majoritate de mediu, de gânduri anapoda ce se amestecă unele peste altele, de efort fizic si mental pentru ca deodată brusc să facă hocus pocus și tadaaaaaa soluția, insight-ul pe care ulterior mintea noastră și-l asumă ca fiind un produs conceput în prezența ei absolută și de netăgăduit ceva de genul ia uite ce minte ai după ce că e frumoasă mai e si desteaptă foc și mai ales cu tine mereu nu te părăsește niciodată. Nu am crezut că răspunsul va veni atât de repede.

Acum câteva zile ieșisem să alerg și aproape de finalul turei când îmi era greu și mă simțeam obosit și incercam să mă gandesc la ceva plăcut ca să-mi pară efortul mai ușor de dus m-am trezit că lângă mine alerga un pusti grăsan de vreo doisprezece ani îmbrăcat de bunici în niște pantaloni scurti albaștri și într-un tricou alb cu ceva imprimeu caraghios pe el. M-am uitat la el el s-a uitat la mine, îmi zâmbea, i-am zâmbit și eu, nu era pentru prima dată când apărea dar era pentru prima dată când stătea cu mine, când zâmbea, când nu era speriat din cale afară sau furios peste măsură. I-am întins mâna și mi-a dat-o și el pe a lui și ultimul kilometru l-am alergat împreună. Eu cu un zâmbet larg si cu ochii plini de lacrimi, el cu același zâmbet larg și plin de energie. I-am spus bine ai venit, te iubesc, voi fi aici mereu pentru tine și tot ce mi-am imaginat in anii mei de terapie și de formare că o să-i spun dacă va sta suficient cu mine ca să apuc să rostesc. Nu mi-a răspuns în cuvinte, dar a rămas cu mine până am terminat de alergat și cred că și acest lucru este în sine un răspuns.

Acum știu că nu am fugit ca să evit ceva ci pentru că am avut o întâlnire pe care de data aceasta nu am vrut să o mai ratez. Ce știu acum este că voi fi mereu pregătit să îl primesc când va veni iar să-i zâmbesc când va pleca să nu îl conditionez cu nimic, să nu fiu trist să nu fug după el și să am incredere in tot acest proces și de ce nu și în mintea mea, câteodată chiar e frumoasă și desteaptă……….