Dulce-Amar

Emoțiile se simt, în cazul meu,pe stomacul gol cu apă plată și vin în valuri. Prima care apare de obicei este furia care are cauze diverse. Dacă sunt cu oameni lânga mine se aude o voce care judecă constat tot ce aude și tot ce vede la cei de lângă mine și începe să-i certe, să îmi spună cât de non ok sunt ei pentru mine și cum trebuie cât mai repede să mă îndepărtez de ei și să renunț la ideea că ceva bun, profund, conținător, pfff de ce e atât de greu să spun iubitor nu știu sau știu dar mă alint acum un pic, ar putea să vină vreodată de acolo. Să mai vină de fapt pentru că nu a fost mereu atât de secetă emoțională în viața mea și acum doar și pentru că scriu aceste rânduri și îmi dau seama că nici nu mai e.

Revenind însă la furia de care ziceam mai sus ceea ce recent am învățat să fac este să o contest….să vorbesc cu ea să chestionez motivele pentru care ar trebui să-i validez prezența. Fac asta și dispare, nu tot timpul dar când se întâmplă așa ceea ce iese de sub plapuma ei groasă este tristețea.

Adâncă, în asemea masură încât pare că nu are fund.

Brutală, atât de brutală de rupe tot în calea ei și mă lasă horcăind.

Mută, nu are cuvinte ca să se exprime, doar scâncete, urlete. Urletele disperării.

Dacă reușesc să nu amorțesc ca să nu o mai simt ceea ce vine din ea însă e o uriașă nevoie, de a fi trăită, de a fi auzită, de a fi lasată să fie, de a fi luată în brațe, de a fi iubită.

O uriașă nevoie de mine lângă ea.

Lângă ea așa cum nimeni până acum nu a putut să fie. Și să stau acolo până nu mai are nimic de spus.

E ciudat să scriu asta însă după ce se comsumă, întâlnirea lasă un gust dulce-amar. E amar de la lacrimi si suferința care a fost și în același timp e dulce de la eliberarea ei și a mea în același timp.

Mai e atât de mult acolo și stiu că viața va mai adăuga dar faptul că simt că ma am pe mine alături în toată această trăire face ca lucrurile să nu mai pară ceva de care trebuie neapărat să fug.

Liniștitor.