Toată incoerența și toată durerea

Și ce mă fac eu cu toată durerea aceasta ?

O întrebare pe care nu numai că o aud destul de des dar mi-am adresat-o și sunt momente când încă mi-o mai pun și când celebrul răspuns ”Stai cu ea„ e pur și simplu insuficient ca și cum cuvintele din el au un volum prea scăzut pentru urechea surdă și îndurerată a minții mele.

Ce mă fac eu când vine valul ăla și mătură tot înauntrul meu începând cu bruma aia de adult pe care am reușit să o încheg în niște ani de terapie. Mătură și mă lasă dezbrăcat și fără protecție în pielea goala în fața unor colți mari și care bălesc spre mine rânjind straniu. Mă înfior, tremur, urlu și vreau la mama. Ca să mă reglez să se facă liniște și cu cât vreau mai mult cu atât mai singur mă simt și cu atât mai disperat.

Și mă duc spre ultima amintire în care am primit ceva calorii emoționale, mă agăț de fantoma ei de ultimile reflexii pe perete, de o umbră a ceva ce a imitat ce nu am avut niciodată și pentru care mintea a creat înlocuitori.

Surogat pentru dragoste, surogat pentru siguranță, surogat pentru conținere, surogat pentru empatie, surogat pentru un celălalt, surogat pentru mine așa cum simțeam că îmi trebuie.

Și mă mai duc spre toate persoanele care au înlocuit figurile celor care deși mi-au dat atât cât au fost ei în stare nu au reușit să umple craterele din mine și nu pentru că am fost eu prea lacom și nici pentru că au fost ei zgărciți ci pentru că pur și simplu câteodata în viață ai de umplut o cadă cu un degetar.

O să încerc să nu explic acum cu prea multe cuvinte că nu e cada de vină pentru asta.

Chiar nu e.

Pentru că nu este despre vină, este despre rană și disperare și agonie. Despre singurătate și lipsa reparației stricăciunii produse. Lipsă de reparație care însă poate aduce rușine celui care suferă cum că ar suferi din cauză că e ceva ce nu e în regulă cu el. Că e el un ciudat și că merită ceea ce trăiește. Și așa cu rușinea în el pleacă în viață cu imaginea că relațiile sunt un loc periculos care aduc pe langă suferință captivitate și durere și rușinea că ești atăt de defect incât să zici mersi că încă mai primești o formă de atenție. Că nu ești complet alienat.

Și pleci și încerci să treci prin viață având sentimentul că iți scapă ceva, că parcă mereu ai un colț în plus fată de forma în care este necesar să încapi. Te lupți cu coșmaruri în care diverse umbre sau forme sau personaje de film vor să pună mâna pe tine să îți facă rău și care mai rămân o vreme după ce te trezești cu tine. Te lupți și devii vlăguit și fără de putere, o fantomă în propria ta viață.

Bântui. Te bântui. Adormi și te trezești doar pentru a te bântui iar.

Pentru că trauma nu este doar ce ți s-a întâmplat atunci când a fost copleșitor si ți-a depășit posibilitățile tale de apărare și te-a făcut să simți că viața îți este pusă în pericol. Este și tot ceea ce urmează după asta până când și dacă reușesti să o integrezi.

Toată nepotrivirea, toate relațiile eșuate din cauză că nu mai poți să ai încredere în cei de lângă tine sau pentru că să primești dragoste este ceva ce pur și simplu devine prea mult. Toate nopțile în care te trezești ud urlând lac de apă numele celor iubiți. În care le simți brațele în jurul tău. Toate episoadele de comă emoțională pe care ți le induci cu diverse substanțe sau facând exces de mancare sport, sex, cumpărături sau orice găsești la îndemână.

Toată incoerența și durerea care devine o mare parte din ceea ce trăiești și o numești supralicitat viață.

Și da este loc și de toate acestea și da le îmbrățisez așa cum pot.

Toată incoerența și toată durerea pe care o pot simți.