Despre ceea ce căutăm…….

“Dacă eu nu sunt pentru mine atunci cine este pentru mine ?

Dacă eu sunt numai pentru mine atunci cine sunt eu ? ”

Erich Fromm

“Ceea ce căutam asiduu ne-a găsit de mult de fapt” Dintr-o discuție cu un tip care stătea cu cortul pe o plajă în Lefkada am rămas cu replica aceasta adânc întipărită în minte, urmărindu-mă până în prezent ca și cum m-a găsit de mult de fapt.

Și dacă tot vorbim de trecutul îndepărtat era într-o zi de vară când abia aflasem că picasem admiterea la facultatea de medicină și eram cu ai mei părinți în sufragerie să discutăm și să decidem tot în aceiași zi ce facem. Nu, nu era nici o grabă așa de mare însă așa curgeau lucrurile. Ceea ce știam era că deși mă pregătisem doi ani nu mai vroiam să continui meditațiile și să mai dau încă o dată admiterea. Simțeam că nu asta e ceea ce îmi doresc. Tatăl meu era ok cu asta mama nu. M-au întrebat ce vrei să faci și o voce timidă venită habar nu am de unde a răspuns de până și eu am rămas mirat. Vreau să mă fac psiholog, vreau să dau la psihologie. Tăcere, doar un strop de tăcere după a urmat o discuție în care cu argumente de natură financiară și multe altele vocea aceea a fost amuțită și am ajuns să dau la drept. Nu este ceva să plasez în exteriorul meu întrucât am fost de acord.

Despre haosul care a urmat timp de aproape douăzeci de ani o să vă povestesc poate cu altă ocazie. Ce o să spun este că acel haos s-a terminat ,din fericire, doar cu o perioadă pe care acum o alint ca fiind Marea Depresie. Și când eram în toiul ei dar totuși începusem să văd căte o rază de lumină prin bezna de pe fundul lacului pe care stăteam într-un stupor ce credeam că nu va mai trece niciodată și mă va însoți și pe lumea cealaltă aceiași voce parcă mai puțin timidă m-a întrebat, de ce nu vrei să încerci să dai la psihologie decât sa astepți aici până o să te duci singur la Obregia să-i rogi să-ti dea un pumn de pastile și o cura de electrosocuri ? Și deodata am simțit cum iau o gură mare de oxigen și cum soarele îmi mângâie pielea și mă ia în brațe. Din bezna cea rece cea fără de iubire de unde veneam îmbrățișarea aceastareprezenta viața însăși. Aveam un plan. Același plan de fapt………

Am plâns de fericire când am aflat că am intrat la Universitate pe locurile bugetate și nu am lipsit la nici un curs și aproape la nici un seminar și despre experiența de acolo sigur o să mai scriu, momentan o să spun că pentru mine așa cum a fost ea cu bune și cu rele a fost și este un lucru minunat, îmi pune ani din viața într-un loc în care este foarte multă ceață, uitare și frig încă iar cel ce a trăit atunci nu are curajul să iasă total din ea deși și pe el ca și pe cel mic cu care alerg acum când și când îl aștept cu brațele și sufletul deschis. Probabil că mai sunt și alții pe care să-i aștept și dacă ajungem să ne împrietenim cu toții o să strângem o gașca smecheră rău de tot.

Ajuns în prima vacanță de vară mergeam pe aleile spitalului Obregia unde urma să fac o lună de practică. Aveam emoții, mă gândeam ce o să zic cum o să fie, chiar foarte mari emotii dacă mă gândesc bine. Deodată de la o fereastră aud pe cineva fredonând : Sunt cel mai frumos, sunt cel mai frumos, ridic ochii și văd un pacient lipit cu capul ras de gratiile de la o fereastră zâmbind larg și continuând să cânte. Ne privim. îmi zâmbeste. îi zâmbesc. Mă liniștesc instant. Emoțiile dispar. Chiar dacă pentru câteva secunde doar, conectarea autentică cu cealaltă ființă umană rezolvase pe loc impasul. A fost ca o mantră și am luat-o cu mine pe secția unde făceam practică. Acolo în momentul în care am intrat și am auzit agentul de pază cum a incuiat ușa in spatele meu și am ajuns la locul ingrădit unde era permis fumatul tot sub pază și m-am uitat în ochii pacienților ceea ce a răzbit din tumultul de sentimente și de emoții a fost ce pot descrie simplu ca fiind sentimentul de acasă. Am simțit familiare tristețea, durerea, furia, lacrimile, tânguirile, urletele, înjurăturile, rugămințile, râsetele și nu din povești sau filme ci doar pentru că le trăisem și eu secvențial în acei aproape douăzeci de ani de care vă spuneam mai sus că o să vorbim cu altă ocazie.

Ceea ce observam era că și cei internați acolo păreau să simtă acest lucru prin deschiderea cu care vorbeau cu mine, prin lucrurile pe care le spuneau și prin modul deloc evitant în care interacționau. Nu simțeam nici frică nici îndoială ba dimpotrivă mă simțeam acceptat. Și atunci m-a izbit un gând pe care și acum îl port in mine, oare tocmai pentru faptul că rezultatul adaptării la mediu al acestor persoane este reprezentat de niste etichete pe noi le atribuim sub forma de diagnostice ca să ne explicăm de ce comportamentele, gândurile și sentimentele lor nu sunt asemănătoare cu ale majoritătii și pot fi dezadaptative sau să dauneze atât lor cât si celor din jur nu face ca în același timp în aceste persoane să zacă o imensă puritate pe care și noi ceilalți am avut-o cândva dar am pierdut-o pe măsură ce am adoptat cu succes unele comportamente, gânduri și sentimente social acceptate și in același timp validante ? Am realizat că acea puritate este ce mă motivează să fiu acolo. Și da și sentimentul de apartenență.

Am revenit an de an în practică acolo și zămbesc și acum când văd mimica mirată de pe fața celor care mă intreabă cum mă simteam acolo și primesc răspunsul : Bă sincer……..ca acasă. Eu nu mă mai întreb de ce tocmai acolo sau într-un mediu similar mă simt așa pentru că răspunsul l-am primit intr-o zi de iunie pe o plajă pustie in Lefkada de la un domn cu un joint in gură care mergea pe unde îl purta vântul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: