În liniștea dintre gânduri

Am primit cele de mai sus de la o prietenă sub formă de mesaj audio, la început am crezut că vocea ei este ceea ce mă liniștește și îmi dă o stare de calm și de pace pentru ca apoi să realizez că de fapt senzațiile veneau exact din acel spațiu de liniște dintre gândurile mele la care făcea referire.

Pare contraintuitiv să te liniștești și să poți să atingi un maxim de relaxare doar pentru că îi dai voie minții să stea comod în tăcere. Am fost învătați să folosim tehnici mentale ca să ne relaxăm sau să apelăm la diverse surse externe când de fapt începutul drumului se află exact în liniștea aceea dintre gânduri pe care o găsim terifiantă. Și spun terifiantă pentru că tot din ceea ce am învățat liniștea implică gol, golul implică hău, hăul implică vid vidul implică nonexistență, nonexistența implică să nu primești dragoste, alinare, validare iar asta doare. Și doare atât de tare încât există posibilitatea să nu putem să trăim durerea respectivă să nu putem să o conținem poate nici măcar să nu putem să privim in direcția ei. Și poate alegem să privim doar golul fără să vrem sa observăm ce se află pe fundul lacului și să credem că dacă vom umple acel gol cu diverse activităti, sentimente care ne sunt permise și le putem conține nu va mai rămâne destulă apă în el ca să ne inghită.

În acel moment tocmai refuzând să ne uitam mai departe de gol intrăm în acel joc în care oricât de mult am pune hăul parcă devine tot mai mare și în loc să ne liniștim, obosim și devenim din ce în ce mai terorizați de ideea că intr-o bună zi vom fi doar acel gol și nimic mai mult.

În acest tablou acel gol ajunge un iad interior o sperietoare în toată regula un monstru care ne bântuie visele și ne face să ne trezim în urlete sau nu ne lasă să adormim dacă nu îl amorțim cu ceva. Și toate acestea pentru că nu ne dăm voie să privim dincolo de el. Poate dacă am face asta am observa că de fapt golul acela este tocmai spațiul nostru de creștere și că tocmai de acolo de unde nu vroiam noi să privim mai departe este continuarea a ceea ce suntem noi pe de-a întregul.

Ceea ce lipsea. Ce ne lipsea.

Se spune despre plante că pe lângă lumina și apă au nevoie să fie puse în locuri în care să nu fii cu spatele la ele, mai exact au nevoie să fie văzute ca să crească și să le fie bine. Cred că și noi asemenea lor, ori ca să se intâmple aceast lucru cu totul înseamnă să ne întoarcem cu fața spre hău și să-l pătrundem să îl trăim până ce ne vom regăsi întregiți pe partea cealaltă a lui.

Dacă revenim la citatul de la început eu așa l-am trăit, l-am înțeles și i-am dat sens. În acest fel nu m-aș simți niciodată singur când mi-aș lăsa mintea liberă de orice gând. Întotdeauna oricât de singuri ni s-ar parea că suntem și oricât de neagra ar fi noaptea și pustie ne avem undeva în adâncul nostru pe noi ori cadou mai mare ca acesta nu știu dacă putem primi. Putem numi acest dar un dar divin sau divinitatea insăși deși felul în care etichetăm e unul personal și subiectiv și de fapt nu stereotipul ci experiența de comuniune cu sine și cum o resimțim este ceea ce cred că ne hrănește spiritual.

Am scris la plural pentru că nu cred că sunt singurul care simte așa și pentru că aceste cuvinte și gânduri se trăiesc mai mult decât se lecturează. Se simt și se îmbrătisează in locul analizei literare.

Aș fi nesincer dacă aș spune că in fiecare zi e așa, poate ceea ce am descris mai sus e un ideal sau ceva spre care merg, sunt momente însă când mă simt aproape de stare și altele în care poate nici nu o zăresc și toate acestea mă definesc pe mine și drumul pe care sunt în prezent.