Poartă centura……..

Sunt la mijlocul unui traseu destul de dificil, pe stâncă, simt oboseala pentru efortul depus ca să ajung până aici. Mă uit în jos spre ultimul punct în care am asigurat și văd că e destul de departe de mine. Mă uit în sus spre următorul punct unde pot să mă asigur iar și văd că mai am de făcut niste mișcări până la el și nu din cele simple. Niște nimicuri de prize, prin urmare înteleg că forța nu îmi va fi de mare folos ci va trebui să am mare grijă la cum îmi poziționez corpul și cum îmi păstrez echilibrul. Totodată știu că nu mai pot să stau mult în poziția în care sunt. Mă uit spre partenerul meu care mă filează și văd că e atent. Sentimentul liniștitor ca atunci când porți centura de siguranță să zicem.

Decid să pornesc fac o mișcare o fac pe a doua și intr-o poziție foarte incomodă mă năpădește groaza, o frică paralizantă pune stăpânire pe mine, o să cad, o să mă doară, nu, nu, e mult mai rău de atât nu pot să numesc dar parcă îmi e frică că o să mor . Respir ca și cum ar fi ultimele guri de aer pe care le trag inima galopează, totul în jurul meu se învârte, aud un vuiet, sunt de fapt multe voci care vorbesc foarte repede în același timp și par ceva continuu neîntrerupt. Un haos, icnesc de parcă aș izbucni în plâns și parcă eliberez un pic din presiune și reușesc să mă așez un pic mai comod. Vocile tac și un singur gând compulsiv mă domină, trebuie să mă asigur, trebuie sa ajung să asigur, trebuie să mă salvez.

De fiecare dată însă când încerc să fac mișcarea următoare haosul revine și împietresc așa cum și stânca pe care mă cațăr e tot de piatră. Ce e de făcut, mintea caută febril o soluție o cale de scăpare însă nu pare să existe una. Și iar haos și iar moarte si oboseală și lacrimi și epuizare și când aproape mă las in voia haosului să mă inghită hăul de sub mine o voce calmă venită de undeva din interior îmi spune :

Fă pace…….Fă pace cu tine Răzvan….Fii una cu stânca, respiră cu ea……Lipește obrazul de piatra cea rece închide ochii o secundă și gândeste-te la traseu și la ce ai de făcut. Ascult și liniștea revine și realizez că am făcut tot ce am putut ca să ajung până aici și că vreau să continui la fel până la final. Pentru o secundă uit de distanța de până la punctele de asigurare, care în mod evident e aceiași și pornesc natural în mișcări. Realizez că am trecut și ca am asigurat la ceva timp după ce am facut-o. Mă simt bine și îmi place mă uit la traseu, la ce e în jurul meu, simt vântul cum îmi mângâie fața simt prizele cum mă iau de mână. Trăiesc cu zâmbetul pe buze experiența drumului. Ajung la capăt mă uit în jos la partener îl văd la fel de atent ca și până acum.

Mă arunc în coardă sunt fericit. Am realizat că da trebuie să port centura de siguranță dar că înaintez cu adevărat tocmai atunci când nu mă mai gândesc la ea ci la experiența drumului. S-ar putea să cad ? Desigur.

Sunt însă asigurat nu trebuie decât să mă ridic să conțin durerea și să merg mai departe. Va trece și mă voi putea bucura iar de experiența drumului. Pentru ca așa e la cățărat cum și in viață la fel e. Cu fiecare moment de genul acesta prin care trec mă simt mai aproape de mine mă simt mai mult eu.

Mai am multe lecții de genul acesta de învățat și probabil că oricât de mult aș acumula tot va mai fi. Sper de fapt să mai fie…….Cea de azi a fost să port centura dar să nu mă mai gândesc la mine și la existența mea prin prisma ei exclusiv mai degrabă să o fac prin prisma mea de a fi una cu experiența drumului.

Pe cât e de greu la cătărat pe atât de frumos, nu am întâlnit până acum cătărător care să-mi spună că nu mai are nici un proiect la care să lucreze după cum și viața este , o experiența rotundă un izvor nesfârsit……..