Te văd, existi, trăiești

“Există persoane care dăinuie în lume nu ca oameni sau ca obiect ci ca picățele sau pete pestrițe pe obiectul respectiv…..”

Gogol – Suflete moarte

Eric Berne scria despre cutumele existente în unele culturi moderne în care dacă după răspunsul la salutul primit și la întrebarea ce faci nu urmează reversul ei către interlocutor ca să-i oferi și lui posibilitatea să spună ce face esti considerat ca fiind nepoliticos întrucât dintr-un anume punct de vedere ignori existența interlocutorului tău.

Și parcă tot într-o scriere de a lui ni se povestește de o legendă a unui calugăr budist care s-a lasat zidit cu singura condiție ca în fiecare zi cineva să treacă și să pună un vas cu apă in fața zidului pentru o anumită perioadă de timp. Când a fost scos de acolo în viață a spus că deși nu a putut bea apa adusă de partea cealaltă a zidului faptul ca zi de zi cineva venea și o aducea acolo pentru el era o certificare a faptului ca el există și a fost suficient ca să il tină in viață.

Să derulăm filmul amintirilor înapoi la vremea în care eram in clasele primare.

Probabil că amintirea învățătoarei care pune o întrebare ușoară clasei și mulțimea de mâini ridicate îmbulzite una în cealaltă susținute de voci care șoptesc, Doamna, eu eu eu Doamna știu eu nu este doar a mea. Câtă emoție să fii tu cel ales, să fii tu cel care spune răspunsul corect, să fii tu cel văzut. Și în același timp ce dezamăgire dacă nu erai tu cel ales cum parcă se năruiau norii pe tine și în același timp licărea speranța, poate data viitoare o să mă vadă, poate o să mă aleagă pe mine.

Dacă mai dăm derulăm puțin se poate să ne vedem pe noi înaintea anilor de școală cum fugeam către părinții noștrii la fiecare câteva minute să le mai arătăm ce am făcut sau să le punem pentru a mia oara o întrebare care din categoria De ce e cerul albastru si nu verde la care de obicei ne mulțumeam cu orice răspuns sau poate de fapt cu privirea care se îndrepta către noi și mai ales cu zâmbetul și căldura îmbrătișării. Sau cum ni se umpleau ochii de lacrimi și ne simțeam pierduți sau că nu contăm când toate acestea nu erau acolo. Cum ne gândeam ca e vina noastră că ceva e greșit sau stricat la noi și că trebuie să schimbăm imediat rotița aceea.

Acum dacă derulăm în prezent poate ne vom vedea în relațiile noastre de cuplu când simțim dezamăgire atunci când ne rugăm partenerii să ne ajute cu ceva și ei uită. Și deși ei ne spun că le pare rău sentimentul acela nu dispare ba mai mult ne uităm la ei și ne gândim, oare eu nu contez de a uitat ? cum să uite când l-am rugat ? cum să nu mă vadă ? eu chiar nu exist pentru el ?

Ceea ce ne indică acest film pe care fără să respect ordinea cronologică l-am tot derulat este o nevoie vitală a fiintei umane, nevoia de validare de la cei din jur în mod special de la figurile de atașament. Ne naștem cu această nevoie întrucât exprimarea ei ne asigură supraviețuirea în fapt dacă suntem văzuti dacă existența noastră este validată vom primi afectiunea fără de care altfel am muri.

Prin urmare este un mecanism adaptativ este parte din ceea ce ne ține în viața atunci când noi de unii singuri nu putem să o facem și este ceea ce ne face, atonomi fiind, sa ne comportăm ca ființe sociale. Este ceea ce ne hrănește spiritual ceea ce ne conferă sens ceea ce ne spune că existența noastră nu e degeaba sau ceva întâmplător ci dimpotrivă există alți oameni care sunt conectați cu noi intr-un fel sau altul și toate acestea încep cu acest Te văd, exiști, trăiești.

Și nevoia aceasta nu va dispărea niciodată din noi, ceea ce însă putem descoperi pe parcurs este că parcă deși o primim dorim și mai multă și parcă chiar dacă ni se dă nu este de ajuns și parcă lipsește ceva. Iar partea aceea lipsă este tot o bucătică de validare de fapt. De data aceasta a noastră către noi înșine. Mai simplu, să ne uităm la noi în interiorul nostru și să spunem, te văd, exiști, trăiești. Abia când vom începe să facem și acest lucru vom putea să nu mai simțim foamea aceea de confirmare din exterior și vom putea să simțim cum lucrurile intră intr-un ritm al nostru, intr-un firesc al lor.

Atunci vom fi intrat pe drumul nostru descris superb de Carl Rogers prin sintagma de a deveni o persoană.

Voi când i-ati spus sufletului vostru ultima dată ? Te văd, exiști, trăiești ?

One thought on “Te văd, existi, trăiești

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: