Doar tristețea și noi……

Dacă cineva iți spune că tristețea e surdă îl crezi ?

Da tristețea e surdă și tocmai acesta este motivul pentru care urlă atât de tare când sosește pentru că ea nu se poate auzi așa cum nici pe tine nu te poate auzi cum icnești sub zbiarătul ei surd. Va fi foarte amestecat ce scriu azi, pentru că așa sunt și eu amestecat, contrariat, amorțit, trist. Și nu vreau să mă aștern altfel decât mă simt, mi se pare că aș fura ceva și de la cine citește și de la mine. Cu timpul înveți că tocmai pentru că e surdă tristețea nu pleacă când o rogi tu nici când urli la ea sau o amorțești. Ea pleacă când consideră că a venit momentul să o facă, când a căpătat un sens.

Da așa cum noi avem nevoie de sens și tristețea din noi are ca să poată merge mai departe să se dezlege din ghearele trecutului să evolueze să devină altceva. E tot a noastră de ce credem oare că ar funcționa mult diferit ? Și așa cum noi avem nevoie de validare durerea de asemenea. Dacă stau să mă gândesc mai bine poate chiar de mai multă validare decât avem noi având în vedere că o primește atât de rar. Când chiar nu o mai putem nega și devine cea de neascuns.

Așa am fost învățați, să fim tari să nu arătăm că ne doare nici măcar față de noi chiar dacă asta înseamnă să negăm ceea ce suntem noi în acel moment. Chiar dacă asta înseamnă că punem un capac de metal peste un foc care arde și da cât timp capacul va fi etanș focul nu va mai avea oxigen și va părea stins însă pe măsură ce se va încinge și se va deforma văpăile tristeții vor năvăli iar cu o forță mult mai mare. Nu poți să astupi pe termen lung ceva atât de efervescent ca tristețea și să speri că nu pocnește. Nu numai că va pocni dar va urla în tine mai tare și mai lung decât poți tu să suporți.

Spuneam că are nevoie să fie recunoscută, să i se confirme existența și sensul.

Da sunt trist, nu neg asta voi sta cu tristețea aceasta până o voi cuprinde în mine și nu va considera să mai urle. Nu o să fug, nu o să mă amorțesc cu substanțe, nu o să o neg, nu o să o plasez la alții in exterior, nu o să-i spun altfel decât pe numele ei, pe singurul ei nume pe care cand il rostesc ea desi e surdă se conectează instant cu mine. Este tristețea mea este și ea parte din mine așa cum și bucuria este. Nu pot să o neg pe ea si să le accept doar pe cele care le doresc. Nu funcționez așa și când neg ceva ce nu se simte bine automat neg și lucrurile care ar putea să mă ajute să îl conțin. Pentru ca tocmai am decis că nu există.

Sensul tristeții însă nu este întodeauna unul care să aibe un rol care să ne explice de ce trăim ce trăim și de ce uneori ne doare ceea ce trăim. Sensul poate fi acela de a ne aminti și în momentele mai puțin plăcute pentru noi că suntem oameni, că avem sentimente și cu toate că ele dor e în regulă să ne permitem să le simțim. Sensul ei poate fi tocmai acela de a ne valida pe noi ca ființe capabile de sentimente chiar și în momentele noastre grele.

În măsura în care și noi la rândul nostru facem la fel……………