Dansând cu obiectele

“It is better to be a sinner in a world ruled by God than to live in a world ruled by the Devil”

W.Ronald D.Fairbairn

Astăzi îmi propun un exercitiu imaginativ, să spunem că suntem copii mici dar mici mici de tot, poate abia ieșiți din locul acela după care probabil tânjim o viață întreagă, unde era cald și unde să fim legați ombilical de mama nu reprezenta o simbioză nesănătoasă, unde tot ce era de făcut era să plutim în lichidul amniotic și să fim…….probabil că dacă întrebi adulți trecuți prin viață mulți ar sări înapoi în piscină dacă li s-ar da de ales. Dar nu despre alegerea aceasta este exercitiul nostru.

Deci abia ieșiți totul e nou mai puțin un lucru care nu mai e la fel dar nici cu totul nou nu e, conexiunea cu mama pe care o resimțim altfel și totuși e o modificare a ceva ce simțeam și înainte. Când eram înăuntru aveam cordonul și nu prea se putea ca mama să nu fie căci aveam privilegiul de a fi noi in interior prin urmare acolo unde era ea eram și noi. Sunt nuanțe de discutat desigur……

Acum în acest mediu nou cu totul nu numai că o parte din conexiunea cu mama este singurul lucru pe care îl resimțim ca familiar dar undeva la nivel instinctual știm că această conexiune pentru noi este vitală la propriu, fără ea nu supraviețuim prea mult . Și mintea lucrează în paradigma să ne tină in viață cu orice preț. O vreme mai lungă sau mai scurtă după noroc sau după caz mama ne răspunde la nevoile noastre și totul e bine și frumos iar mintea noastră reține aceste unități relaționale sau obiect, printr-un proces denumit introiectie, mai exact le ia și le înglobează în ea adică în universul nostru intern.

Dar mama este și ea om și probabil că va veni un moment în care nu va răspunde la nevoile noastre așa cum ne așteptam noi ca obiectul să o facă mereu și fără de greșeală. În acel moment mintea noastră trebuie să găsească o soluție pentru a reuși să digere faptul că există șansa ca să nu primim ceea ce avem nevoie când avem nevoie deci să admită că, dacă acest lucru durează mai mult decât avem noi resurse, există șansa să ne dezintegrăm.

Nu văd proces mai chinuitor și disonanță mai grea. Și mintea are la acel moment tot la fel de multă experiența de viață în acest mediu ca și noi…… Nu trece mult până să realizeze că nu poate suporta această disonanță și totuși nu poate nici să o nege.

Dacă paradigma rămâne aceiași, un eu și un obiect.

Și acesta este momentul în care cateodată mintea recurge la o soluție extrem de ingenioasă respectiv, ok dacă disonanța este prea greu de suportat pentru mine atunci mă voi fragmenta și eu și obiectul în părți care nu știu una de existența celeilalte și care vor avea fiecare calități ce pot să facă față cerințelor celor trei obiecte noi în care l-am divizat pe cel initial. Și așa se nasc in locul unui eu , după teoria lui Fairbairn, partea care speră, partea care disperă și partea care aspiră asociate cu obiectul care seduce, obiectul care lovește și obiectul idealizat

Spuneam mai sus că introiectăm unități relaționale și obiecte și pe scurt partea care speră va avea de relaționat cu obiectul care seduce și care reprezintă imaginea noastră despre mama care este întotdeauna disponibilă pentru noi și ne oferă dragoste fără să se oprească niciodată. Partea care disperă va avea de relaționat cu obiectul care lovește și care reprezintă imaginea noastră despre mama care nu a răspuns niciodată nevoilor noastre și care ne-a făcut să suferim în încercarea disperată de a-i obține dragostea. Și cea de a treia parte, cea care aspiră care relationează cu obiectul idealizat și care reprezintă partea care relaționează cu acele momente în care mama chiar răspunde nevoilor noastre fără să le absolutizeze sau să le deformeze, mai exact partea care este conectată la aici și acum și care este cu atât mai slab reprezentată cu cât celelalte două surori sunt mai mari. Practic rămânem agățați în realtiate și în momentul prezent cu firmiturile rămase după ce celelalte părți s-au consolidat.

Încurajator, nu ?

Și așa rezolvă mintea ceva de netrăit altfel. Și funcționează. Și supravietuim. Și mintea cu ocazia faptului că încă respirăm apreciază și întărește si replică acest mecanism. Iar și iar și iar. Poate până la momentul prezent. Dar mintea suntem tot noi să nu uităm. Și tot în relație cu oamenii. De data acesta nu doar cu mamele ci și cu tații și cu bunicii și cu invățătorii și cu prietenii și cu iubiții și de fapt cu toate figurile de atașament din vietile noastre. Și poate cand ceva in viitor nu se simte natural când relaționam să ne intrebăm din care parte a noastră și cu care obiect vorbim de fapt că poate acesta e motivul pentru care nu se simte natural pentru că aruncăm pe cel din fața noastră un dialog pe care îl purtăm în interior în realitate printr-un mecanism denumit proiectie și despre care probabil vom mai vorbi.

Și poate vedem că de multe ori așa am făcut în viața noastră. Și poate asta e viața noastră. Și e ok să fie așa . Așa am ajuns până aici să citim rândurile acestea, așa am supraviețuit. Dacă ne uităm printr-un mecanism invers de data aceasta la partea care aspiră vedem și partea încurajatoare a poveștii.

Partea care aspiră poate deveni cu atât mai mare și mai puternică cu cât devin surorile ei mai mici și mai slabe. Și asta poate fi viața noastră. Și tot în relație dar poate mai mult în exterior fără să pierdem conexiunea cu noi însă. Tot un soi de dans.

Așa cum și viața poate fi privită ca un dans la care participă toti baieții nostrii de care scriam in alt post, pe de o parte, si toti baietii lor pe partea cealaltă…………

Dansând cu obiectele………

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: