Cel care iubește…….

Într-un experiment cercetătorii au pus langă un pui de maimuță o mamă surogat din sârmă cu un biberon plin de lapte în brațe și o mamă surogat confecționată astfel încât să semene cât mai mult cu cea reală.

Ceea ce au observat a fost că, deși intuitiv poate ne-am fi gândit că puiul va alege să stea în apropierea sursei de hrană, ceea ce el a făcut a fost să se ducă sporadic și să bea din biberon pentru ca ulterior să se retragă în brațele celei ce semăna cel mai mult cu mama lui. Și toate acestea pentru că nevoia de dragoste și de afecțiune este mai puternică și mai stringentă decât cea de mâncare. O nevoie de dragoste autentică de conectare cu cineva cât mai asemănător cu tine sau poate de ce nu o nevoie de reconectare cu cineva din care ai făcut parte efectiv până ai pășit în această lume.

O nevoie de a fi conținut și de a avea un loc la care să poți să revii de fiecare dată când ceea ce simți întrece capacitatea ta de a modula din acel moment. Când ceea ce simți te întrece……

În puține cuvinte nevoia de a fi iubit. Pare că nu mai e doar un moft ci reprezintă o condiție a existenței în sine.

De a fi iubit pentru cine ești și nu pentru cum sau ce ești. Poate pentru simplul fapt că ești.

Cu toate acestea copilul nu are prea mult loc de negociere în relația cu figurile lui de atașament fiind dependent de ele și practic el va accepta ceea ce primește indiferent cât de puțin, neadecvat sau rău simte acel lucru. Și va face în așa fel încât să separe aceste amintiri ale lucrurilor neplăcute de firmiturile de dragoste primite. Pentru că pentru el la acel moment ceea ce-i face rău nu poate fi persoana de la care el să primească atât de mult râvnita dragoste. Și pentru ca să poată să meargă fără să ezite mereu și mereu și mereu spre ea cu aceeași speranță pură și nealterată că dragostea pentru el se regăsește acolo.

Și se mai întâmplă un fenoment zguduitor, cu cât nevoile nu ne sunt îndeplinite și foamea de dragoste este mai mare cu atât mai mult ne agătăm mai tare de figurile noastre de atașament. Doar cine a trăit sentimentul de abandon este pe deplin conștient că trebuie să lupte cu prețul ființei lui pentru a nu mai ajunge în acel loc vreodată pentru că a accepta abandonul înseamnă tocmai a plăti acel preț. Și cu gândirea magică caracteristică copilului sperăm că poate într-o zi firmiturile se vor înmulți și suntem dispuși să ne lăsăm pe noi deoparte și să ne purtăm în orice fel ne aduce un zâmbet sau o urmă de afecțiune. Puterea dragostei.

Și parte din ceea ce ne face să mergem înainte pe lângă acele firmituri sunt speranțele că într-o zi ceva se va schimba și că vom fi văzuți și acceptați așa cum avem nevoie. Este dificil de decantat câtă dragoste și câtă iluzie a ei se află în fiecare dintre noi într-un anumit moment. Poate că există o legătură între aceste mecanisme și cele din cuplurile în care deși există forme de abuz fizic sau emoțional partenerii aleg să rămână în acele relații. În numele dragostei și mai mult în numele a ceva ce le-a creionat ideea de dragoste atunci când au fost mici și cu care sunt obișnuiți.

Partea bună este că în timp ce dependența copilului este una absolută și este legată de supraviețuirea sa la adult poate să fie percepută așa. Și asta din partea aceea de speranța pe care Yalom o numea speranța în a trăi un trecut mai bun. Nevoia de atașament rămâne în mod evident și la adult ceea ce dispare este dependența de a obține acest lucru de la o singură persoană. Ca adult ne putem oferi singuri dragostea de care avem nevoie prin felul în care ne uităm spre noi și prin grija pe care ne-o purtăm.Și de ce nu prin persoanele lângă care alegem să stăm.

Pentru că da devine o alegere chiar dacă de cele mai multe ori nu pare așa și credem că o schimbare nu ne va mai aduce niciodată dragostea sau că de iubit iubim doar o dată în viața cum mai auzim uneori. Alegerea o văd însă ca un proces ca pe ceva ce se modelează și se schimbă zi de zi de data aceasta constient și chiar dacă sub umbra trecutului, nu condus de acel trecut.

Și chiar dacă ne simțim singuri în anumite momente poate e cazul să ne întrebăm când și unde ne-am uitat pe noi și dacă tot ne simțim neiubiți să ne uităm mai atent atât în interiorul nostru cât și in exterior, undeva după hatiș și întuneric, după ce pare atunci de netrecut și de netrăit se află ceea ce ne-a adus până aici și de care poate pe moment ne-am rătăcit.

Bucata noastră de dragoste.

Și toate acestea pentru că dacă dragoste nu ar mai fi nu s-ar mai povesti, nu-i așa ?