În ghearele Umbrei……..

Cred că aveam cam 5-6 ani când noaptea după ce ai mei mă pregăteau de culcare în locul lui Moș Ene începeau să se trezească toate creaturile care mai de care mai odioase și mai înspăimântătoare. Parchetul din casă scârtâia sub apăsarea pașilor cei grei care se apropiau de mine. Veneau să mă ia să mă inghită cu totul. Și eu eram atât de mic și de lipsit de apărare încât în loc să mă intorc cu spatele la perete și cu fața spre camera ca să pot să văd dacă chiar vine cineva, mă intorceam invers, mă lipeam de zid și mă rugam să adorm și să scap si de data aceea, să apuc să îmi văd părinții în dimineața următoare.

Nu știu cum și când au început să apară acele creaturi în viața mea, dacă mă gândesc parcă au fost parte din mine mereu așa într-o formă difuză de spirit fără chip care te bântuie fără încetare și care, pe masură ce de la cei care te cresc încep să vină minunatele basme cu zmei si cosânzene, vor primi și chip și nume și vor crește ca niște cameleoni ce se hrănesc din frica pe care ti-o provoacă și cu cât e ea mai mare cu atât ei sunt mai viguroși.

Într-o ordine aleatorie au început să devină , Omul cel negru care dacă nu eram cuminte venea cu sacul lui cel mare în care avea mulți copii neascultători ca mine și mă lua. Șatra care când venea pe stradă să caute fier vechi mai lua și copii care nu erau cuminți și care nu dormeau la prânz. Ceea ce a urmat a fost ca aceste personaje de basm pe care eu le vedeam în imaginația mea de copil și care eram convins că sunt reale să capete un caracter permanent prin metamorfozarea lor în fantome.

Fantoma nu mai era ceva ce venea și pleca după cum decidea părintele că am fost sau nu cuminte, ci era ceva care venea și pleca după propriul plac și practic îmi putea face ce vroia oricând. Și așa a apărut Mișu din beci care era fantoma unui domn care locuise acolo și de care ai mei nu erau speriați pentru că le promisese că desi îi va bântui lor nu le va face nimic rău. Ei bine pentru mine argumentul acesta nu era de ajuns. Mai erau și toate poveștile cu fantome pe care le auzeam de la mama și de la bunici care nu făceau decât să îmi întărească convingerea că acolo la limita dintre întuneric și lumină exista ceva cu care eu nu am cum să mă lupt și care oricând s-ar putea plictisi de acest joc de-a soarecele și pisica pe care îl practică cu mine și să vină să mă inghită. Ziua era bine pentru că părinții erau cu mine și pentru că puteam să aleg lumina, când venea noaptea însă începea teroarea de până la somn. Se lăsa cu transpirații reci și cateodată cu asternutul ud…….

Anii au trecut și pe la vreo 12 ani lucrurile se schimbaseră în sensul că cei ce trăiau în întuneric aleseseră să vină mai mult în visele mele, adică fix in acel loc în care reusisem să mă ascund de ei să mă refugiez.

Mă găsiseră și acolo în adâncul somnului meu.

De data aceasta chipurile pe care le luau erau ale unor personaje din filmele la care mă uitam eu in perioada respectivă, Antichristul sau Bob din serialul Twin Peaks. Bob venea cel mai des, se întâmpla să apară din neant cu rânjetul ăla odios, de exemplu când visam că mă bărbieresc și mă aplecam deasupra chiuvetei să mă clătesc neonul din baie începea să pâlpâie și când ridicam privirea in oglindă îl vedea stând fix in spatele meu. Știam deja că nu mai am unde să fug și că oricât aș fugi nu este suficient pentru că urma ca umbra să mă inghită și să mă dezintegrez.

De la dorința de a adormi cât mai repede ajunsesem câteodată la disperarea ca nu cumva să ațipesc. Nu știu cum am ajuns să gust din lichiorul din sufragerie în acel context dar ceea ce nu voi uita niciodată este căldura si liniștea ce a venit o dată cu el. Nu simțeam că monștrii nu mai erau acolo ci efectiv nu îmi mai păsa de ei mai mult de atât simțeam că dacă cumva vor avea proasta inspirație să vină va fi vai și amar de ei. Un sentiment neegalat până atunci de nimeni pentru mine. Și lângă lichior ca să devin și mai puternic a venit și tigara și alte suplimente și usor usor am început să mă simt așa ca ceva mult mai rău și mai tare decât toti cei din umbră la un loc.

Ușor ușor am devenit umbra.

Reușiseră să mă inghită cu totul și mai mult decât atât o făcuseră atât de subtil incât în loc să mă vad ca pe soarecele din pântecul anacondei eu credeam că sunt dresorul ei. Și cu cât trecea mai mult timp era nevoie de mai multă substanță care să mă ajute să fiu șeful menajeriei din întuneric. Semnele care câteodata veneau de la prieteni sau chiar din experiențe erau ignorate pentru că atunci când tu esti in mintea ta stăpân peste toti demonii tăi și faci din ei ce vrei tu începi să ai o aroganță care te însotește mereu și îți șoptește în ureche că nu are rost să asculți ce nu iți convine că oricum mai bine ca tine nu știe nimeni.

Nu mai țin minte ce exact m-a făcut să realizez că eram un fel de Iona și că aveam să sfârșesc acolo în burta anacondei dar țin minte dorința de a trăi cu orice preț pe care am avut-o când am taiat lanțurile dependenței de întuneric și am ales să pășesc spre exterior.

Choose life exact ca în Trainspoting așa am simțit…….

Nu spun că spaima a dispărut ceea ce s-a întâmplat ușor ușor in proces este că monstrii au început să aibe chipurile din ce în ce mai palide la început pentru ca ulterior să fie din ce în ce mai fade pentru ca apoi să se dezintegreze și in final să dispară până și ideea de spirit malefic.

Ceea ce a rămas încă este acel sentiment că trebuie să am mare grijă, că oricând, în orice moment, oricât de bine mi-ar fi și cât de liniștit m-aș simți, ceva rău mi se poate întâmpla si există posibilitatea să sufăr iar dacă nu sunt extrem de atent.

Acestui sentiment momentan îi spun că ok e acolo nu îl neg dar că va veni și vremea lui așa cum s-a intâmplat și cu creaturile prin care lua viață. Și că probabil că vor mai fi momente când mă va cuprinde dar tot de atâtea ori o să mă scutur de el.

Pentru că Choose LIfe…………….

O să mai revin periodic la aceste lucruri, o să detaliez excesiv,probabil, pentru mine este viață, sunt lacrimi, este cotidian, sunt regrete, suspine, luptă, triumf, conectare, regăsire, dragoste, emoție, lumină, înainte……