Despre salvatori și supraviețuitori…..

Sunt dăți când simțim că trebuie să-i salvăm pe cei din jurul nostru, de obicei pe cei dragi nouă. Și de obicei simțim acest lucru atât de puternic încât considerăm că este menirea noastră de moment sau pe termen lung după caz . Suntem pregătiți să consumăm toată energia pe care o avem în operațiunea de salvare, doar e vorba de ceva ce nu este departe de sintagma pe viață și pe moarte. Luptăm așadar pentru viața lor sau pentru o viață mai bună a lor. Stăm și alegem cu grijă cuvintele, facem planuri mărețe și indrăznețe, ne dedicăm cauzei.

Ne ridicăm din pat dimineța energizați de lupta ce se va da în ziua respectivă, ne simțim bine că facem asta și chiar și atunci când simțim că puterile ne părăsesc ne fortăm să continuăm, este datoria noastră nu avem cum să renunțăm. Facem asta ignorând orice avertisment primit de la corpul și de la mintea noastră, facem asta uitând de noi și în același timp facem asta tocmai ca să uităm de noi.

Dacă ne-am opri o secundă am realiza că nici măcar nu i-am întrebat pe cei pentru care ne aruncăm în luptă dacă vor să fie salvați de undeva și dacă ne uităm mai atenți poate vom observa că am ales din replicile sau comportamentele lor pe acelea care se potriveau cu eticheta de victimă pe care doream noi ca ei să o poarte în frunte.

Și atunci se pune întrebarea pe cine vrem noi să salvăm de fapt ?

Sau mai exact pe cine de cine vrem noi să ferim când ne menținem ocupați cu aceste misiuni umanitare decise unilateral cu desconsiderarea de cele mai multe ori a capacității oamenilor de a se ajuta singuri sau de a cere ajutorul când se simt depăsiți ?

Oare nu cumva cautăm să ne salvăm pe noi și până găsim noi cum să facem acest lucru măcar să ne ținem ocupați în aceste lupte nobile în aces don Quijoteism mental în care ignorăm dureri și tristeți pe care nu credem că avem capacitatea să le trăim ?

Ce evităm de fapt atunci când salvăm ?

Evităm intimitatea atât a celorlalți cât și a noastră cu noi înșine. Evităm să simțim. Evităm să trăim cu totul. Pentru o cauză nobilă ca să facă sens și evident cu raționalizarea faptului că e luptă nu am acum timp de sentimente stai să termin domnule de salvat pe mama, tata, sora, fratele sau pe cine am ales eu să reprezint în luptele mele imaginare și după mă uit și la mine.

Nici măcar nu ne e clar dacă e reală nevoia sau dacă cei dragi vor să fie salvați.

Sunt situații în care avem de la ce să-i salvăm dar fără ca ei să vrea tot nu avem nici o șansă. Noi de cele mai multe ori refuzăm să întelegem.

Poate câteodată ne gândim că dacă câstigăm această luptă când vor realiza ne vor fi atât de recunoscători incât nu ne vor mai părăsi niciodată și ne vor iubi așa cum am dorit noi și nu au putut ei până să-i ajutăm. Până să omorâm noi dragonul care îi ținea captivi și nu îi lăsa să ne iubescă și să ne cuprindă în brațele lor. Poate alte dăți ne gândim că pe masură ce vor vedea câtă nevoie au de noi și cum doar cu noi alături pot să trecă mai bine prin luptă nu ne vor mai părăsi și ne vor purta mereu lângă ei, în atenția lor, în sufletul lor, ne vor mângâia inima cu acel zâmbet, acel prim zâmbet care ne-a adus liniștea pentru prima dată când am venit pe lume și pe care îl cautăm neîncetat de la acel moment și până în prezent.

Ceea ce vrem noi să salvăm este un trecut și cumva sperăm că dacă facem asta vom trăi mai bine în prezent. E complicat și când spun că e complicat nu mă refer ca e greu să reusim ci tocmai că e dificil să acceptăm că nu avem cum să reușim așa pentru că timpul acelui trecut a apus de mult și oricât încercăm să-l aducem lângă noi tot ceea ce vom trezi vor fi fantomele lui care ne vor bântui și mai aprig.

Pe munte și nu doar acolo există o regulă de la care nici un salvator nu ar trebui să se abată. Siguranța lui. Siguranța vieții lui. Cât timp o are sunt șanse să poată salva. Când o riscă sau mai mult decât atât nu se îngrijește să o mențină atât el cât și cei pe care i-ar putea ajuta sunt in pericol. Și pentru asta prima privire pe care o arunca este la el și în interiorul lui. De acolo începe totul și tot acolo se întoarce.

Cum ar fi dacă data viitoare înainte să aruncăm armura cea strălucitoare să ne uităm in oglindă și să ne întrebăm :

Eu sunt bine ?

Corpul meu este bine ?

Mă simt bine ? Mă simt ?

Sunt constient de mine și de cei de lângă mine ?

Ei sunt bine ?

Au nevoie de ajutorul meu ?

Sunt dispusi să îl primească ?

Sunt dispuși să lupte alături de mine?

A-i salva pe ei este obiectivul meu real ? sau cum mă face asta pe mine să ma simt e mai aproape de realitate ?

Și să ne privim atenți în oglindă când răspundem, să ne uităm în special la nas să nu crească pe masură ce raspundem la întrebări. Și dacă după acest exercitiu este cazul luăm armura și ne aruncăm în luptă. De cele mai multe ori s-ar putea însă să simțim să luăm salteaua și să medităm să privim mai atent în interior.

Fară luptă, fară critică. Cu blândețe si compasiune.

Doar e vorba de propria noastră persoană nu ?

În contact, este lucrul cel mai de preț pe care îl avem.

Merităm să ne dăm toată dragostea de care suntem capabili și astfel să o reverberăm către cei din jur rămânând deschisi fără să judecăm la ceea ce vine.

Merităm să trăim și să zâmbim……