Un fel de a fi……mereu….și….

Să fii prezent, să fii acolo, să fii conectat, să fii empatic, să trăiești experiența celui de lângă tine, să o simți, să o întelegi, să știi că e a lui dar să o poți conține în tine, să fii ca un ecou al ei pentru cel din fața ta, ca o oglindă blândă a ei, să dai înapoi sub formă de imbrătișare caldă și sigură ceea ce vine spre tine ca durere surdă, de netrăit și imposibil de uitat. Să transformi lacrimi în zâmbete fără să dai timpul înapoi și fără să fugi în noapte ca să uiti de toti și de toate.

Să fii mereu și să fii totuna……

Ceea ce am descris mai sus nu e neapărat o relație șamanică deși sunt multe care se vând cu aceste cuvinte. Se vinde liniște, iertare de sine, iluzie de mai bine și surogat de dragoste de sine. Poți să cumperi sau poți să co-creezi experiența într-o relație în care considerația se acordă necondiționat și nemărginit. Sunt puține momentele în care în universul nostru apropiat această sămânță care vindecă nu are unde să încolțească. De obicei nu suntem destul de atenți și ne lăsăm pradă disperării și ajungem să fim orbi la ce de lângă noi, fie ei iubiți, părinți, prieteni sau poate doar persoane trecătoare cu momente vindecătoare.

Să ne aducem aminte că oamenii sunt buni spuneam în postul de data trecută și voi reveni acum căci tocmai această puritate și bunătate cu care toți ne naștem este ce ne împinge să cautăm bine și să facem bine ca la rândul nostru să fim bine. Este ceea ce ființele umane fac din cele mai vechi timpuri, este ceea ce explică azi de ce în triburi complet izolate de civilizație nu sunt observate cazuri de depresie sau incidența bolilor psihice este una redusă. Pentru că oamenii vindecă oameni prin relațiile interumane. În relațiile autentice în care fiecare se aduce pe el așa cum este, unde măștile sunt lăsate să cadă și fiecare vine calm fără să se ferească nici măcar de umbra sau cu umbra lui.

Acolo prin co-creere se produce vindecarea, în spațiul comun dintre cei implicați. Acolo fantomele trecutului își găsesc perechea și liniștea, acolo umbra coboară de pe tron și lasă lumina să intre cu prețul renunțării la lucrurile sclipitoare pe care le-am folosit ca armuri până atunci și care ne-au ținut în viața e adevărat cum la fel de adevărat este că tot o viața este și de la a trăi la a zâmbi.

Și noi ne vindecăm unii pe ceilalți pentru că mintea noastră are puterea de a se autoregla și a se tămădui. Ne naștem cu puterea de a ne repara din interior dacă mediul este cel prielnic. Și tocmai asta face relația securizantă, ea este acel mediu, este mediul în care celălalt este oglinda în care minții noastre nu-i este frică să se privească, oricât de țăndări este, ca să poată să pună cioburile unul lângă celălalt până ne simțim întregi iar.

E nevoie să credem că oamenii sunt ok, că sunt buni pentru ca mintea să aibe curajul să se dezbrace de armura cea rece și să se expună, e nevoie să avem curajul să o facem iar și iar chiar și după acele dăți când acest proces ne-a adus și mai multă suferință. Altfel vom fi cioburi sub armură și vom sângera în interior până la ultima picătură de vitalitate și atunci vom fi devenit una cu fantomele ce ne bântuie și una cu umbra noastră.

Dacă în loc să ne lăsăm devorați de umbră ne lăsăm imbrătișați de privirea celui din fața noastră, fără de frică dacă ne lăsăm nările să adulmece mirosul pielii lui ca să putem simți când ne contopim cât suntem noi, cât e el și cât e relația pe care o co-creem împreună, vom forma aceea unitate relațională autentică, bazală poate cea mai apropiată experiența pe care ca adulți o putem avea de mediul intrauterin, unde nu aveam nimic de făcut și unde totul se regla de la sine intr-o homeostazie simbiotică naturală. Și poate vom putea privi această unitate relațională ca o simbioză sănătoasă între doua minți ce împreună creează cadrul reparator atât de necesar unei funcționări sănătoase. Fără să abuzăm de oglindă și de cel de lângă noi.

Stăm acolo cât timp se simte confortabil pentru toti actorii și lăsăm mințile conectate să se repare atâta timp cât e nevoie și de câte ori e nevoie pentru ca în momentul în care formăm iar o singură bucată să zâmbim să ne mai iubim o dată și să incepem să ne dăm de-a dura prin viața iar.

Și din cât ne vom lipi mai des cu atât mai greu ne vom sparge și vom realiza ca nu cioburile sunt cele care ne omoară ci rănile la care stăm cu spatele și le lasăm să sângereze doar pentru că singuri nu le putem calma iar în relație ne este frică a le arăta.

Așa cum scoica nu poate să elimine firicelul de nisip dar poate să creeze din el o superbă perlă așa și noi putem, câteodată singuri însă de cele mai multe ori relaționănd sănătos și reparator să creștem după fiecare moment în care ne pierdem de noi sau pielea noastră emoțională este străpunsă.

Și putem începe prin a ne aduce aminte că oamenii sunt buni și sunt mereu și sunt totuna…………