Dragoste, nebunie și sens

Simțim, e prea intens, ne doare, suferim ne reglăm ne revenim și mergem mai departe. Mergem mai departe dar nu zicem nimănui. Păstrăm tăcerea asupra acelei suferințe de parcă nu am vrea să o trădăm. Este relația noastră secretă și doar dacă încercăm să o aducem pe buze un munte de rușine ne năpădește și ne preface cuvintele într-o respirație surdă. Și în tot acest timp ea crește și doare și mai tare și face copii, niște balauri cu care începem să ne luptăm in interior. Și cu cât mai mult ne luptăm cu atât mai cu supărare ne uităm la cel ce ne-a făcut să simțim. Facem asta uitând că intens este ceea ce ne-am dorit de la cel de lângă noi.

Nu ne gândim o secundă că el s-ar putea să nu știe că acel sentiment intens noi l-am transformat în durere în interior și cum să ne gândim când pe noi ne-a electrocutat și nu am mai găsit intrerupătorul pe întuneric și ne luptăm cu incendiul din interior ? Ne e prea rușine să vorbim pentru că ne e prea rușine să acceptăm că ne doare și că poate e ceva copilăresc ce ne doare. Ne e rușine că suntem oameni și că simțim și atunci ne transformăm în altceva. Tristețea este de neavut este semn de slăbiciune așa ni s-a spus, pe la școală prin familie și pe unde lacrimile noastre au mai întrebat. Furia însă e răspunsul permis, semn de putere, orientată spre alții sau spre noi nu mai contează numai furie să fie. Și dăm drumul la iad, ne revărsăm cum putem într-o bătălie cu trecutul adus în prezent, ne distrugem și distrugem tot pentru că la un moment dat a fost prea intens.

Ceea ce ne încrâncenează în luptă este faptul că pe măsură ce lovim, pe masură ce facem rău pe atât nu ne simțim noi mai bine și ca să scăpăm de rău merită să luptăm până la capat.

Capătul nostru sau al celui de lângă noi……..

Ar putea fi altfel ? În acele momente nu pare că ar putea fi și în cadrul descris nici nu prea ar putea să fie.

Și totuși dacă cand e intens și doare acceptăm durerea și o aducem din interiorul nostru în spațiul relațional de unde a venit acel intens de cele mai multe ori va păli. De cele mai multe ori în afara capului nostru nu va avea puterea aceea.

Realitatea o va învinge.

Ușuarea va lua loc furiei și ceea ce vom atinge în loc de luptă, de rană sau durere va fi un grad de intimitate în care ne vom putea dezvolta și de unde ne putem lua elemente care să ne ajute să zâmbim în viitor.

Aceasta este puterea vulnerabilității.

Iată cum tocmai a ne accepta slăbiciunile ca fiind normale și umane este un bun început. Să ne dăm voie să fim oameni, să ne dăm voie să nu fim perfecți, să ne dăm voie să plângem, să le dăm voie celor importanți din viața noastră să ne vadă așa cum suntem.

Este ceva ce merităm.

Merităm să fim autentici și de fiecare dată când vom face asta în relație, cel de lângă noi va ști care este nevoia noastră autentică și va răspunde așa cum poate la ea. Pentru că asta fac oamenii în relație, pentru că oamenii sunt buni dar ca să se poată acorda la noi au nevoie să le arătăm borcanul gol nu cel care dă pe afară de plin ce e pentru ca ulterior după ce vor mai pune în el o picătură, crezând de cele mai multe ori că fac bine, să ne năpustim cu toată furia asupra lor spunând că e prea mult.

Pentru asta probabil că vom pierde oameni de lângă noi pe drum ca să realizăm că degeaba suntem cum ne-au învățat cei mai mari și mai înțelepți dacă aceia nu suntem noi. Nimic din ce nu e autentic nu poate primi un răspuns satisfăcător și indiferent de mândria din ochii celor ce ne-au spus cum să facem, noi nu vom fi fericiți.

Doar încetând să mai respingem ceea ce oricum suntem, luând in brațe acele parți speriate și rușinate care se consideră a fi stricate și nepotrivite putem să ajungem la noi și dacă reușim să ajungem la noi vom putea să ne arătăm si celor de lângă noi si ei vor ști și dacă vor putea ne vor da ceea ce relațional avem nevoie.

Și asta poate fi nebunia din dragoste și rațiunea din nebunie luate împreună sau ele luându-ne pe noi în brațe.