Celui care pleacă

“Every broken heart has screamed at one time or another, “I want to know why!”
― Shannon L. Alder

Nu am crezut că intrând in ciorbăria de lângă sală voi retrăi lucruri pe care credeam că le-am uitat complet și pentru a nu știu câta oară mintea îmi dovedește că ceea ce credeam că am uitat pe veci este, mai sigur, ceva ce nu am vrut să ne amintim, ceva cu care nu am vrut să mai intrăm în contact dintr-un motiv sau altul.

De această dată a fost o melodie a lui Sade – Your love is king care a tras după ea din tonomatul memoriei pe rând câteva întâmplări dintr-o viață care e atât de departe de mine acum încât parcă e vorba de altcineva sau parcă acum în corpul meu locuiește o altă minte.

Așadar Boris gonea cu 190 la oră pe drumul dintre Constanța și Vama Veche, în boxe Bono cânta Pride la maxim, totul tremura,trepida, geamurile erau larg deschise căci Boris nu avea aer condiționat și peste toate acestea Ali dădea cu pumnul în bord și cânta mai tare ca Bono la refren. Mergeam spre Vamă cu cel pe care la momentul respectiv pentru mine era persoana mai mare și mai înteleaptă în care regăseam o parte din tata care își găsise fericirea în altă parte și o trăia fără să se mai uite prea mult înapoi. Ali era mai mare cu aproape 10 ani ca mine și de când ne cunoscusem am simțit că vibrează la aceleași lucruri care pe vremea aceea însemnau mult alcool și senzații care mai de care mai intense și care mai de care mai periculoase.

Nu cred că i-am cunoscut vreodată traumele lui Alex dar ceea ce am cunoscut foarte bine era ce regăseam și la mine în perioada aceea, un anume dezinteres dacă mai apucam ziua următoare atâta timp cât o trăiam cu mare intensitate și stil pe cea dinaintea ei. Nimeni nu ne stătea in cale și nimeni nu știa mai bine ca noi.

” pride….in the name of love……”

Alex pentru mine a fost tata așa cum a știut el mai bine și pentru o vreme a fost un tată bun, nu m-a sfătuit niciodată să fac ceva ce nu ar fi făcut și el. Nu mi-a spus ce să fac pentru că nimeni nu-i spunea nici lui asta. A încercat să-mi dea din felul lui și din sensul pe care îl făcuse el vieții până atunci.

Și i-a ieșit destul de bine.

Pentru că la Vamă mergeam cu Boris, mintea a ținut să-mi readucă momentul în care dimineață fiind, ora 7 sau 8 după ce ascultasem Bolero-ul de la Stuff așa cum ascultă musulmanii ruga de dimineață aveam chef de orice numai să mergem să ne culcăm nu.

” Apără-ne pe noi de pedeapsa focului”

Parcă asta am zis și noi doi în gând când am pornit pe motorul lui Ali doar în blugi și în tricou după o noapte de consum pe care acum l-aș considera abuziv doar că atunci îl vedeam doar ca pe o altă noapte în vamă, spre drumul național. O dată ajunși pe el a accelerat atât de tare încât eu din spate nu puteam să-mi țin ochii deschiși și am văzut acul motorului trecând de 150. Îl auzeam pe Ali cum urla că nu mai are gaz că e la maxim și în loc să-mi fie frică m-a cuprins o liniște și o pace pe care o cautam de fapt în senzațiile acelea. Am pus capul pe spatele lui și l-am luat în brațe, culmea gândul care mă liniștea nu era că nu o să cadem ci cel care îmi spunea că și dacă o să cădem ” o să ne spargem ca roșiile coapte” și nu vom șimți nici durere și nici schilozi nu vom rămâne.

Viața înseamnă atât de mult pe cât o prețuim la noi înșine……..

În tot vuietul acela l-am auzit pe Alex înjurând în timp ce frâna, niște gunoieri care făceau ceva pe mijlocul drumului. În realitate gunoierii erau vameșii de la bulgari care ne-au privit lung în timp ce am întors motocicleta sub nasul lor și ne-am dus spre locul de unde plecasem ca să continuăm petrecerea, de parcă fusesem până la toaletă, pe drum Alex descoperind că atunci când credea că e în gaz maxim de fapt mai putea să-i dea și a șasea și să accelereze și mai mult. Nu a fost să fie însă…….

Nu a fost ziua noastră atunci sau tocmai ziua noastră a fost depinde din ce parte a vieții te uiți.

Timpul a trecut și o vreme am crezut că nimeni și nimic nu ne va despărți și cu toate acestea realitatea mi-a arătat că pe măsură ce trecea timpul ne vedeam din ce în ce mai rar și vorbeam din ce în ce mai puțin. Atât de puțin încât ajunsesem să aflu de Ali de la prieteni comuni când și când. Și cu toate acestea în sufletul meu era tot acolo. Ocupa o parte din acel loc.

În toamna asta se fac doi ani de când tot prin prieteni comuni am aflat ca Ali a plecat brusc și că nu o să-l mai văd în contextul acesta de viață. A urmat o vreme în care mi se părea că îl văd pe stradă sau la volanul mașinilor ce staționau lângă mine la semafor. Au trecut aproape doi ani și a fost nevoie să o aud pe Sade ca să pot să scriu rândurile acestea.

Rămâi cu bine Bulexe, iți sunt recunoscător pentru că ai umplut așa cum ai știut tu mai bine un gol prea mare pentru mine să îl cuprind și să-l trăiesc atunci. Acum pentru că simt că pot să îl conțin te las din mâna cu care te-am ținut strâns în adâncul sufletului și memoriei mele…..Drum bun……

”Free at last, they took your life / they could not take your pride ”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: