Mereu și totuna

Găsesc ca fiind magică ambivalența însemnătății noastre. Cât de mult și în același timp cât de puțin suntem pe această lume. Cum pentru unele persoane însemnăm totul concomitent cu a nu exista pentru alții.

Diferența este emoție.

Este dragoste, prietenie, ură, frică, apropiere viscerală ceva ce simțim ca fiind un miez al nostru. Un miez prin care ne raportăm la ce există în jurul nostru. De multe ori uităm de el sau îl pierdem din vedere și viața curge ca și cum nu ar exista până la momentul când suntem confruntați direct cu el.

Până în momentul în care precum spunea Yalom ne trezim privind soarele în față și din această ocheadă dureroasă suntem confruntați cu iminența și de fapt continua prezență a morții de braț cu viața. Nedespărțite încă din prima clipă, una în continuarea celeilalte fără o secvență clară sau un algoritm.

Suntem prinși în tavălugul de zi cu zi și totul curge iar când cineva apropiat pleacă și aflăm este momentul în care timpul se oprește în loc în care totul poate îngheța și în fapt nici nu e anormal întrucât relațional se pune un punct. Ceva ce a fost și la care am ținut nu va mai fi niciodată. Să înțelegi așa ceva din prima, nu știu dacă e posibil. Mai degrabă o dată cu aceea încremenire dispare o bucată din noi și rămâne un gol.

Un gol al clipelor ce nu vor ca să mai vină.

Acela este momentul în care din încremenirea aceea ne uităm în jur și vedem oamenii cum trec liniștiți pe lângă noi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Vedem cum pentru ei chiar nimic nu s-a întâmplat. Iar noi gândim că este imposibil să fie așa. Ei nu văd, ei nu știu ceea ce simțim. Și atunci trăim poate pentru prima dată experiențierea faptului că în timp ce suntem univers suntem și nimic. Un nimic pentru care nu mai există nici cuvinte să îl descrie.

Un vid.

Și suntem încapsulați în secvența aceasta și departe de viață departe de tot. Trăim ca niște fantome. Suferința este fantoma pe care nu ne-o vede nimeni. Pe care la început nu ne-o recunoaștem nici noi. Și așa este o vreme până la primul urlet. Un urlet de furie și de protest pentru durerea pe care abia o mai putem ascunde de noi. Prin urlet scoatem în exterior sfâșierea pe care o simțim în noi. Și vom urla atâta timp cât vom avea putere să facem asta.

Pe măsură ce obosim începem să încercăm să acceptăm, să negociem, să oscilăm între realitate și ideal.

Între pâmănt și ceea ce nu vrem să lăsăm să se ducă într-acolo.

Și cum să vrem să lăsăm să plece o asemenea comoară, când uite ceilalți oameni trec liniștiți pe lângă noi fără să bage de seamă. Fără să știe ce măreție au pierdut, ce univers lasă sa piară în urma pașilor lor.

Și pe de altă parte avem acel gol pe care nu îl mai putem nega și nici umple doar cu amintiri.

Și acceptăm.

Acceptăm că a plecat, că s-a dus și că nu va mai veni înapoi.

Abia acum începe să doară. Și doare nu numai pentru ce a fost ci mai mult pentru ce nu va mai fi. Dor clipele pe care știm că nu le vom mai trăi. Doare pentru că știm ce bucurie nu vom mai avea și ce imbrățișare nu ne va mai aduce alinare si siguranță.

Doare să simți o dragoste care nu va mai ca sa vină în inima ta.

Doare atăt de rău încât nu mai vedem pentru ce și de ce. Începem să ne identificăm cu firmiturile acelea neînsemnate. Pentru că nu ma are cine să ne atingă ca să creștem și pentru că ceilalți trec pe lângă noi ca și cum și noi am fi plecat deja.

Și durerea asta e ca un virus cu care este necesar să stăm până trece.

Până nu mai rămâne nimic de plâns.

Până la ultima lacrimă sărată.

Și o să știm că a trecut atunci când o să putem să dăm voie cuiva să ne facă să ne simțim iar univers. Să ne iubească iar noi să putem iubi înapoi. O să știm atunci când timpul va avea iar anotimpurile vii, în ordinea lor de trecut, prezent și viitor. Vom ști atunci când vom putea privi înapoi și vom putea aduce din memorie lucruri fără ca ele să ne mai sfâșie.

Vom ști când dragostea va disipa și ultimele frânturi de durere.

Vom ști când vom accepta că vom ajunge iar din univers o firmitură pentru ca apoi să devenim univers iar, până când vom fi univers prin amintirile pe care le vom lăsa în cei ce vor ramâne după noi.

Viața e o buclă fluidă iar noi putem fi dragostea ce curge prin ea.

Mereu și totuna pentru totdeauna.