Un trecut două prezente

“Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, și infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.”
― Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis

Sunt dăți când trecutul nu este atunci când l-am trăit ba mai mult chiar stă lângă noi pe canapea și se uită la filmul la care ne uităm și noi. Filmul nostru, al vieții noastre. Și nu este un spectator cuminte dimpotrivă este unul care comentează mai mereu și ne dă ghioante și ne spune lucrui pentru ca într-un final să acapareze prezentul cu totul, să-l tină captiv iar nouă să ne dea firmituri mestecate și roase până la epuizare din el.

Și noi ajungem să trăim din acele firmituri, la început pare ciudat dar pe măsură ce trece timpul, acela devine prezentul nostru, o altă dimensiune, una în care parcă timpul a încremenit undeva când noi eram mici și neputincioși, vulnerabili și fără de apărare, expuși la tot și toate, agățați de cei mai mari și mai înțelepți.

În această dimensiune atemporală guvernată de un trecut mai mult sau mai puțin zâmbitor și empatic contactul și conexiunea sunt ceva din categoria fără ele nu se poate iar vocile care ne-au spus cum să fim și ce să facem și cum să facem DACĂ vrem să fim iubiți nu doar că nu au amuțit ci acum le purtăm în noi și sunt mai vocale ca niciodată și parcă nici tonul lor nu îl mai distingem de al nostru.

Au devenit ale noastre .

Ale noastre în asemenea măsură încât parcă le-am avut mereu în noi parcă au fost cu noi dintotdeauna așa cum aud foarte des în ultimul timp. Sunt vocile care ne bântuie mereu, sunt ele cele ce ne chinuie zi și noapte, pentru un lucru minor ne sfășie și se hrănesc cu chinul nostru psihic.

Și cu cât rușinea pe care o simțim este mai mare pe atât sunt ele mai vocale, pe măsură ce noi ne chircim într-un colț cu fața în mâini adânc rușinați pentru halul de stricați în care am ajuns să fim pe atât ele sunt mai falnice căci uite se confirmă faptul că nu vorbesc prostii.

Rușinea și vina sunt dovada………

Și oricât de bine ne descurcăm de fapt, oricâte lucruri bune și mărețe facem, ne creștem copiii, ne ducem zilele, ne facem treaba, suntem apreciați de cei de lângă noi, ni se zâmbește sincer, nimic din toate acestea nu ajunge în acele firmituri pe care trecutul nostru ni le aruncă, cât să nu murim de foame de iubire, într-un colț al camerei.

Ceea ce primim cu găleata însă sunt exagerări și generalizări ale unor greșeli minore care ajung la noi ca niște dezastre pe care noi în micimea și nepriceperea noastră le-am făcut. Și azi așa mâine la fel, încărunțim cu convingerea că nu suntem în stare de nimic dacă nu ne umilim înainte sau dacă nu ne chinuim până la ultima suflare.

Chinul unui trecut viu…..

Bine bine dar până când……..

Cred cu tărie că fiecare avem un timp al nostru, o vreme în care stăm și asistăm neputincioși cum mintea noastră ne face țăndări după care ne lipește doar ca să ne spargă în cioburi și mai mici data viitoare. Un timp pentru a trăi, un timp pentru a muri și un timp pentru a ne întâlni creatorul vorba cântecului celor de la Maiden. După cum avem momente în acest timp când se deschide câte o ușă pe care putem să ieșim dacă avem curajul și inspirația de moment.

Să ieșim și să pășim inapoi în prezent.

Acolo unde putem să facem pace cu noi, să nu ne mai provocăm durere psihică, să nu ne mai facem să ne doară, să nu ne mai facem rău, să fim cuminți. Să nu ne mai urâm și să nu ne mai biciuim pentru ceea ce nu suntem.

Să fim așa cum vrem și să acceptăm ceea ce suntem.

Să ne fim și mamă și tată și cel mai bun prieten. Să putem să ne conținem. Să simțim nevoia de contact nu cu disperarea că în lipsa lui murim ci cu firescul lui care se desfăsoară între doi adulți autonomi. Să ne ducem pe malul unei ape curgătoare și să ne culcăm pe pământul răcoros și să avem curajul să ne relaxăm complet.

Să ne abandonăm nouă.

Să uităm de timp în loc să ni se pară ca îl pierdem. Să nu ne fie frică să fim una cu natura, una cu pământul de sub noi. Să primim ceea ce vine cu dragoste si acceptare. Să privim trecutul cu respectul lucrurilor pe care le-am trăit dar care s-au terminat atunci.

Să nu ne fie frică de timp căci in fapt noi suntem timp așa cum suntem și dragoste și acceptare și comuniune cu corpul nostru, cu mintea noastră cu ce conținem din ceea ce ne înconjoară tot la fel cum ceea ce ne înconjoară este parte din noi.

Granițele sunt niște convenții ale unei realități fluide în care ne putem dispersa doar pentru ca să ne adunăm din nou și să facem asta cu convingerea că și cei ce eram ieri și cei de azi si cei ce vom fi măine suntem cele mai bune variante ale noastre modelate de un drum pe care tot prin convenție îl numim viață.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: