Agonie…..

Deschid ochii și doare, doare așa de rău cum nu a mai durut vreodată, mă uit la genunchi și este umflat, l-am operat pentru că nu mai puteam să mă cațăr, meniscul era rupt și ligamentul la fel. Ce s-a întâmplat ai avut un accident ? Am primit întrebarea de multe ori, realitatea e ca nu s-a întâmplat nimic notabil pur și simplu a început sa doară într-o zi când eram pe perete. în rest era ok, alergam mergeam la sală. De ce să te operezi atunci, mai așteaptă, am primit recomandarea aceasta de și mai multe ori. Pai o fac ca să nu mai pățesc ca data trecuta la celălalt genunchi am stat pana aproape nu am mai fost in stare sa merg. Si atunci a durut, a durut rău de tot. Am zis ca nu mă mai las sa trec prin durerea aia încă o data, prin chinul acela infernal.

Și acum prin ce treci ? De ce te doare mai rău decât oricând ai simțit durere vreodată? Ce ai făcut cu tine de ce te-ai dus ? De ce nu ai mai stat ? Doamne în ce hal doare, simt cum sunt copleșit de intensitatea durerii, sunt terorizat efectiv de ce simt, nu pot să stau în loc și în același timp dacă mă mișc doare și mai rău. Mă leagăn dintr-o partea în alta si mă tângui ca un copil mic.

Ma tângui în șoaptă ca și cum nu aș vrea ca o parte din mine să mă audă. Partea care știe să stea cu durerea, partea care e prietena cu ea, partea care o ia în brațe și o leagănă și o alină. Nu vreau să mă audă ca sa nu se sperie de durerea aceasta uriașa. Nu care cumva să se sperie și să mă lase cu ea de tot. Așa de bine de rău mai vine și o mai alină și atunci reușesc să dorm câte o oră două.

Să rămân singur cu așa ceva, de neconceput, de negândit, fără de ieșire.

Este a patra sau a cincea noapte în care dorm o oră și mă tângui timp de trei. Ca si cum durerea este bebelușul meu agitat cu care nu știu a mă purta. Pentru care nu știu sa fiu emoțional acolo. Si care urlă, urlă a disperare și a singurătate. Și cu cât urlă el mai tare cu atât mă săgeată pe mine și mă doare și mă sfârșește.

Mă sfredelește și din când în când este atât de ascuțită de parcă simt o baionetă înfiptă in mod repetat acolo și de fiecare dată când se întamplă asta în urechi îmi sună zgomotul de la aparatul cu care mi-au dat găuri în os în timpul operației ca să îmi prindă grefa. Atunci nu am simțit nimic dar creierul asociază zgomotul de atunci cu cea mai mare durere de acum.

Ca si cum chiar dacă a fost anesteziat creierul a știut ce ar fi trebuit să simtă și acum pune lucrurile la locul lor. Îmi revin amintiri din sală cum glumeam cu medicii și când mă întrebau dacă sunt bine le spuneam că da și îi întrebam dacă și ei sunt, dacă se descurcă acolo sau să mă ridic in capul oaselor să-i ajut.

Cât de aroganți suntem atunci când nu simțim…..

Și iar mă tângui și disper, aș vrea sa plâng dar nu sunt lacrimi pentru durerea aceasta, de parcă le-a înghețat undeva în mine și nu pot să dau drumul la șuvoiul eliberator, scâncesc într-o resemnare surdă iar ce urlă în mine este groaza că nu se va opri, că acest chin nu va înceta niciodată, ca va fi fără de capăt.

La un moment dat renunț să mai lupt, mă simt ca taurul din arenă care obosit și rănit așteaptă lovitura finală. E gata, las durerea să mă sfâșie până la ultima bucată, până la ultima suflare, până la ultimul clipit. Nu mai am energie de nimic altceva.

Și atunci se face liniște și mă gândesc că poate tot la fel e și înainte să pleci, când accepți că nu mai ai drum de întoarcere. Iar în acea liniște simt că de fapt nu durerea este atât de mare cât frica că ea nu va dispărea. Acum însă când nu mai contează, nici frica nu mai există și intr-un mod incredibil durerea e mai puțin intensă. E ceva lângă care mă pot așeza, e ceva ce pot conține.

Acum la această oră târzie a nopții sau poate prima licărire a dimineții simt in tot corpul meu vibrând cuvintele lui Yalom pe care până acum doar le înțelegeam cognitiv. Nu moartea face ca durerea să se oprească cât timp trăim ci acceptarea ei. Acceptarea ideii că nu este nimic pentru care să lupți cu ideea de moarte și că a te bate cu așa ceva înseamnă de fapt o frică care nu te lasă să trăiești.

Iar a accepta finitudinea noastră înseamnă a renunța la frica produsă atunci când nu putem să o integrăm. O face să fie digerabilă, domestică ceva cu care putem conviețui fără să ne facă să ne pierdem de noi. Ceva ce in loc să ne sfâșie ne motivează să trăim din plin să ne bucurăm de orice moment.

Să putem privi soarele în fată și să o facem zâmbind………..