RE major

Este un subiect de tipul elefantului din camera despre care deși ne soarbe cu trompa supa din farfurie și ne dărâmă lucrurile prin cameră noi nu vorbim pentru că nu vrem să vedem că e acolo. I se spune în felurite feluri de la recădere la alunecare la relapse la acel lucru al cărui nume nu se pronunță dar de cele mai multe ori nu i se spune nici cum.

Și nu i se spune nicicum pentru că nu există. Nu trebuie să existe……

I se refuză existența în sine. Cea nedorită. Cea care ne chinuie, cea rea, cea care ne sfâșie, cea care ne rupe, cea care ne face să plângem, cea care ne sparge, cea care ne îndoaie, ne prăbușește cea care ne facem sa fim lacrimi să fim șuvoi, râu, un fluviu de durere. Și o negăm ca pe un copil nedorit pentru că de cele mai multe ori nu știm ce să facem cu ea mai exact cu ceea ce aduce ea în noi.

Aduce o oglindă în care ne vedem neputincioși, fără de putere să facem față într-un fel adaptativ la o situație care e prea mult pentru noi în acel moment. Un prea mult plin de emoție care se revarsă afară din noi, care ne acoperă și pare a ne sufoca. Și atunci mintea noastră apelează la ce a a mai rămas. La ce știe mai bine că-i poate aduce alinare foarte repede, la cel mai apropiat colac de salvare, fără să mai verifice daca aerul din el ajunge pentru restul călătoriei. Mai cumpără o noapte la suprapreț.

O speculă a durerii viitoare și a sentimentului de vină ulterior.

Și atunci recădem și apelăm la băutură, substanță, pastilă, mâncare, sport, disociere, sau orice folosim în mod compulsiv sau abuziv doar ca să ne dea o gură de aer atunci când emoția ne sufocă în asemenea hal încât o face de nesuportat.

O face să fie prea mult iar pe noi insuficienți. Nepregătiți și vulnerabili, atât de vulnerabili încât o muscă de s-ar pune pe noi ne-ar sparge prin simplul ei mers. O piele atât de subțire, o graniță atât de fină încât e permeabilă la tot răul din exterior și incapabilă să-l conțină pe cel care izvorăște din noi.

Un eu-piele de bebeluș.

Și cădem și regresăm și căutăm sânul mamei cu disperare pentru că acolo unde e sânul în zona aceea sunt și brațele ei și siguranța și liniștea și căldura și tot ce ne ține în viață și ne apără. Însă căutarea e disperată. Căutăm ceva ce nu mai e acolo de mult și în multe cazuri ceva ce nu a fost acolo niciodată sau foarte rar în momentele în care chiar am avut nevoie. Căutăm o nalucă, ne așteptăm să găsim o fantomă care doar credem că știm cu arată ca să sperie umbra unui balaur la care ne e frică să ne uităm. Refuzăm realitatea deși asta înseamnă că alegem să trăim în teroare.

Teroarea din noi.

Iar când episodul se termină, cădem epuizați în acel somn adânc plin de vise care mai de care. Ca și cum ce ne-a chinuit de fapt nu a fost balaurul și nici recăderea în vechile obiceiuri ci faptul că iar am consumat toată energia noastră în cele mai cumplite pentru noi feluri cu scopul de a ține departe acel ceva ce ne îngrozește.

Pe cel fără de nume și fără de capăt.

Doar după abandon vine somnul și aduce nu sfârșitul ci dimpotrivă, o nouă zi, a doua zi de după a nu știu câta moarte. Și atunci apare rușinea care începe să sfâșie ce carne a mai lăsat pe oase termita din seara trecută. Și pentru că suntem obosiți o lăsăm ne uităm cum roade din noi și nu ne împotrivim câteodată o luăm în brațe și parcă îi îndesăm pe gât bucăți din noi să ne mestece mai repede, să ne rupă mai ușor.

Rușinea că suntem greșiți, stricați, fără de scăpare că oricât are viața rabdare cu noi, noi tot o dăm în bară, că suntem total nepregătiți.

Insuficienți de în viață pentru a trăi o viață.

Și este recădere cu re în față pentru că se repetă mereu și mereu si mereu ca o placă zgăriată.

Nu e viață și cu toate acestea sunt perioade când e singura viată pe care o avem. Și faptul că o luăm de la capăt de fiecare dată, faptul că după tot ce am scris mai sus găsim în noi acea firmitură de dragoste pentru noi înșine e ceea ce ne face să mergem mai departe. Iar dacă o singură firmitură este capabilă de asemenea rezultat cred că în acest moment nu pot cuprinde cum ar fi dacă ar fi o stare de spirit.

Și asta mă face să am speranță și să nu fiu doar trist, mai mult mă face să refuz să renunț pentru că o am în mine și pentru că merit să mi-o ofer……..