Împreună

Cred că era prin luna mai când o cunoștință a venit la mine în vizită cu o cutie de pantofi în mână în care ținea un pui de cioară, mi-a explicat că l-a găsit în parc căzut și că i-a fost milă de el să nu îl omoare cineva și l-a luat să îl îngrijească până se va înzdrăveni un pic. A insistat să îl lase in hol cât stăm noi de vorbă. După scurt timp de pe hol au început să se audă croncănituri și zgomot de carton lovit.

Am înțeles imediat.

Se simțea singur.

Îi era frică.

Vroia la mama lui.

L-am adus în cameră și am continuat discuția. A mai croncănit preț de căteva minute după care s-a liniștit. Până la sfârșitul vizitei nu a mai scos nici un sunet. Se simțea în siguranță, nu mai avea de ce să o facă. Cel mare și înțelept era lângă el și se putea regla.

Am simțit un gol în stomac. Se spune că animalele nu au inteligență reflexivă și nu sunt conștiente de propria existență. Și cu toate acestea instinctiv așa se comportă. Cum este în cazul nostru al oamenilor când pui fiind ne simțim singuri și ne speriem și nu vine nimeni să fie alături de noi în acele momente și trăim singuri disperarea de a fi abandonați, lăsați pradă deznădejdii și dezintegrării.

În mod clar se simte groaznic și fără de scăpare și capăt. Cred că dacă e să fim mai aproape de simțământul morții cândva cât timp trăim viața asta apăi atunci suntem. Și nu pentru că ne e frică ci pentru că ne simțim singuri atunci când ne e cel mai frică.

Să știi că depinzi de altul și să nu fii sigur dacă acel altul va fi acolo pentru tine, dacă se va întoarce. Să simți incertitudinea propriei supraviețuiri și să nu poți face mare lucru pentru a înclina balanța. Pentru un scenariu mai favorabil.

De netrăit.

Fără ieșire.

Și mintea se scindează ca o ultimă apărare în fața dezintegrării totale. O parcelare internă atât de puternică încât părțile rezultate nu sunt conștiente una de existența celeilalte.

Și treci peste.

Și crești.

Și poate ajungi într-un proces terapeutic.

Începi să auzi că e bine să vii în contact cu emoțiile tale, să simți tot ce nu ai lăsat să se apropie de tine când erai mic și neajutorat. Să aduci trecutul în prezent și să îl cântărești cu resursele de acum. Să simți frica de atunci și să stai cu ea. Să simți durerea și să o lași să te străpungă. Să retrăiești rușinea și să te lași invăluit de ea. Să simți dezgustul și să nu îl mai respingi când totul acolo este despre asta.

Să te lași dat de pereți de dihanie. Să o lași sa muște și să sfâșăie și să se înfrupte din interiorul tău rănit.

Și să faci toate acestea cu singura deosebire că acum nu mai ești singur. Că acum mai este un adult lângă tine dispus să te însoțească și să îți fie alături cât timp vei avea nevoie. Așa cum trebuia să se întâmple în trecut dar tu nu ai avut parte.

Și faci asta suficient de mult și de în tihnă până ajunge să fie parte din tine. Până poți să o faci si singur. Până fără nici un fel de presiune și de forțare ia locul dihăniei. În locul fiarei pentru a putea să o îmblânzească și să facă viața de trăit alături și de ea. Pentru că tu ești și ea la fel cum ești și acel copil speriat și singur și acel adult care acum știe cum să împace toate părțile.

Faci asta si faci pace.

Faci pace și trăiești.

Dar a face pace înseamnă și a lăsa acel trecut să moară. A nu mai avea așteptări ca cei dragi de atunci să facă în sfârșit ceva acum și să iți arate că le pare rău. Că se căiesc si vor să repare. Înseamnă a le accepta neputința, greșeala și faptul că sunt așa cum ești și tu. Oameni imperfecți cu ograda lor internă plină de alte dihănii unele care seamănă cu ale tale și unele chiar mult mai urâte și cu dinți mai lungi.

Și nu nu înseamnă să uiți ce ai trăit ci să îți dai voie să închizi capitolul. Să mergi mai departe. Să înveți să faci asta. Să înveți să mergi iar să pășești întreg într-o relație în care să te simți suficient de sigur ca să poți să o faci întreg. Fără să eziți. Fără să te rupi.

Fără rusinea de a fi jucăria stricată de pe raftul de jos care așteaptă cu ochii în lacrimi să vină cineva să o aleagă și pe ea fără a avea curajul de a-și face simțită prezența ca nu care cumva să-i sperie pe cei din preajma ei.

Să pui punct.

Punct și de la capăt.